Cum m-au făcut jocurile de evadare să devin dependentă de ceva

Până să descopăr jocurile de evadare eram convinsă că nu poate exista ceva pe lumea asta care să îmi dea dependență. Sunt sigură că te-ai jucat sau ai auzit măcar despre exit games. Sunt acele jocuri în care misiunea ta este să evadezi dintr-o încăpere. Eu le-am descoperit acum câțiva ani pe un site și de atunci m-am tot jucat online, însă marea mea bucurie a fost să aflu ca mă pot juca și în realitate.  În 2011 au apărut în Ungaria primele jocuri de acest gen, într-un spațiu special amenajat, urmând ca din 2012 Timișoara să fie fruncea 🙂

Jocurile de evadare nu sunt doar pentru distracție, te ajută să îți dezvolți abilitățile de atenție, de gândire și inteligența. Ce trebuie să faci mai exact? Să aduni câțiva colegi sau prieteni și să rezervi o cameră, asta dacă locuiești într-un oraș  în care ai posibilitatea să te joci așa ceva. Dacă nu, faci cumva să ajungi într-un astfel de loc măcar o dată în viață.

Despre cum decurg lucrurile vă povestesc făcând referire la Exit Games Timișoara pentru că aici am bântuit toate camerele. Cum spuneam, activitatea se desfășoară într-un spațiu amenajat pe diverse teme, ai la dispoziție 60 de minute să ieși, pe parcurs poți primi indicii și trebuie să rezolvi probleme sau să găsești diverse obiecte care te ajută să evadezi din camera respectivă. Pentru începători nu recomand camerele cu tematică horror. Camera mea preferată a fost Închisoarea. Scopul era să evadăm din închisoare iar jocul a început în momentul în care ni s-a pus câte o pungă pe cap, am îmbrăcat niște halate dubioase și am fost legați de picioare. Ne-a luat 20 minute să ne dăm seama ce să facem. În primele 5 am stat nemișcați cu punga pe cap, până când am fost sfătuiți din afară să dăm punga jos dacă vrem să mai evadăm vreodată. Bineînțeles că a râs toată lumea, mai cu lacrimi, mai cu poftă, apoi ne-am luat rolul în serios.  Nu ne puteam mișca, prin urmare nu puteam ajunge prea departe și totuși aveam nevoie de coduri și de chei pentru a putea deschide lacătele de la lanțurile cu care eram legați. După câteva minute de căutări, eu m-am întors din greșală și atunci prietenii cu care eram au observat o problemă de matematică inscripționată pe spatele halatului cu care eram îmbrăcată. Rezolvarea ei a deschis un lacăt, iar persoana eliberată a fost nevoită să găsească alte coduri și chei pentru a ne elibera pe toți. Odată deblocați a început aventura. Diverse coduri, probleme de logică și matematică ne-au pus piedici, cu toate astea, am reușit să evadăm mai repede decât timpul limită.

Azi, camera aceasta nu mai există, din păcate, iar preferata mea a devenit Laboratorul lui Tesla. Doar prin teleportare poți evada! 🙂 Trebuie să găsești, însă, formula. Apoi îmi place camera MR. Bean, care are o atmosferă Beaniniană și restul, fiecare cu farmecul și misterul ei.

Recomand acest fel de activitate și recomand, dacă ești din Timișoara, să iei camerele la rând. În Cluj, București, Oradea, Budapesta, poți, de asemenea, să te bucuri de o astfel de experiență. Există și câteva minusuri: limita de vârstă, să nu suferi de epilepsie, de claustrofobie (pff, povești, eu sunt claustrofobă dar nu am avut probleme), de diverse forme de boli psihice (anxietate, atacuri de panică) sau boli cardiace. Înainte de începerea oricărui joc îți sunt prezentate toate aceste lucruri și multe altele și semnezi pe propria răspundere că ai luat la cunoștință informațiile. În fiecare cameră există, de asemenea, unu buton de panică, pe care dacă îl activezi din diverse motive se încheie jocul, se deblochează ușa și poți ieși imediat.

Cum spuneam, sunt dependentă de aceste jocuri și îmi aleg weekendurile sau micile vacanțe (nu toate, toate) în funcție de locurile în care pot să mă joc 🙂

Tu te-ai jucat așa ceva? Te-ar tenta să încerci?