”Plec fără tine, te las aici” este una dintre cele mai triste replici pe care le aud din ce în ce mai des în jurul meu. Niște vorbe aruncate așa…uneori în glumă, sunt urmate de fapte care îl fac pe copil să plângă din tot sufletul. El nu conștientizează că mama nu vorbește serios, el o vede doar pe ea îndepărtându-se și se simte abandonat. Repetate, aceste gesturi aparent inofensive vor transforma omulețul într-un matur anxios, dependent de ceilalți și nesigur pe el.
Nu sunt o mamă perfectă dar cred că așa se simt mamele. Bine, asta nu e o consolare, sunt sigură că toate luptăm pentru binele copiilor noștri. Suntem obosite, încărcate cu problemele noastre și ale altora, suntem frustrate și, adesea, fără să ne dăm seama, aruncăm cu acest bagaj emoțional în copiii noștri. Și eu fac asta uneori și mă simt îngrozitor. Sigur cunoști și tu sentimentul acesta.
Este foarte simplu să ne dăm seama ce vor copiii noștri și cum se simt când noi facem ceva ce îi rănește psihic și sufletește. Cum? Nicidecum cumpărând cărțile acelea de parenting și cheltuind economiile pe cursuri care nu îți spun decât (în mod subtil) că ești un părinte incapabil, să nu zic prost. Din punctul meu de vedere, singurele cărți de parenting care trebuie studiate (fără a lua însă literă de lege) sunt bunicii și, după caz, pediatrul, psihologul, duhovicul.
Ca să ne dăm seama ce vrea sau ce simte copilul nostru trebuie să călătorim în timp. Să ne întoarcem în copilăria nostră și să vedem ce nevoi aveam atunci, ce temeri, ce ne bucura, ce ne întrista. Și nouă ni s-a spus la un moment dat, tot în glumă, că vom fi abandonați pe undeva. Sentimentul acela pur și simplu sfâșie inima copilului. El, pentru că are încredere deplină în părinte, ia totul în serios și începe să își imagineze cum o să fie viața lui din momentul abandonului. Este un sentiment puternic de nesiguranță, amestecat cu anxietate, disperare, frică și durere.
Recunosc că uneori am fost și eu tentată să plec fără tine dar niciodată nu am avut curajul de a și pune în aplicare acest gest. Însă asta nu mă face specială sau mai bună și nu vreau să se înțeleagă că judec vreo mămică. La noi funcționează următoarele trucuri atunci când copila nu se lasă dusă acasă:
Te rog, vino cu mine, nu vreau să te las aici. Nu mă lăsa singura.
Parcul nu pleacă, vom reveni aici curând. Promit.
Mai stăm 15 minute și plecăm….(apoi anunțăm din câteva în câteva minute, chiar dacă ea nu conștientizează încă noțiunea timpului)
Vrei să plecăm acasă să dansăm? (sau propunem orice altă activitate de care e atrasă, dar nu o mințim niciodată)
Tu cum îți convingi copilul că e timplul de plecare?
Un blog colorat 