Cum am fost vindecată de atacurile de panică

Subiectul acesta cu atacurile de panică este unul foarte delicat pentru mine și mi-e destul de greu să scriu sau să vorbesc despre el. Deși au trecut vreo 5-6 ani de când am fost vindecată, încă sunt marcată de acea perioadă. Au fost 3 ani grei, cumpliți, urmați apoi de o vindecare miraculoasă care mi-a schimbat radical viața.

Nu am crezut niciodată în sfinți. Mă speria ideea să mă apropii de moaște… Mai mult decât atât, consideram că nu este nevoie de participarea la Sfânta Liturghie ca să poți să fii lângă Dumnezeu. Mă gândeam că poți avea credința în suflet și este suficient.

În urmă cu 5-6 ani am început să fac atacuri de panică. Crizele de tetanie (mi se încleșta tot corpul), atacurile de panică, insomniile s-au manifestat zilnic (timp de 3 ani), erau violente iar medicii se simțeau neputincioși. Țin minte că într-una din multele dăți când am chemat ambulanța, medicul a plâns alături de mine, m-a ținut de mână și mi-a spus ‘’fă tot ce poți să te faci bine, noi efectiv nu știm ce să îți mai facem…vindecarea ține de tine și de deciziile pe care le iei”. Îmi era frică să ies din casă, așa că în acei 3 ani am stat izolată. Ce mă ținea pe unda de plutire era soțul meu (pe atunci prieten) care nu m-a lăsat în nicio clipă.
În perioada aceea am cunoscut foarte mulți medici, făceam lunar analize (cu rezultate bune), am fost la psiholog, la homeopat, la cardiolog, la psihiatru, la neurolog. Ceea ce m-a surprins, însă, a fost că medicul psihiatru nu a dorit să îmi dea nici un fel de tratament. A spus că ce am eu nu are legătură cu psihiatria și că e păcat de tinerețea mea să mă îndoape cu niște calmante care oricum nu vor trata cauza. Medicul homeopat m-a trimis din prima la duhovnic ca și alți medici pe la care am fost.

Din disperare, ca o ultimă soluție, m-am dus la un preot. Dacă mă întrebați pe atunci cum l-am găsit nu aș fi știut să vă spun, dacă mă întrebați acum o să vă spun că Sfântul Nectarie m-a ajutat. Am ajus încleștată în fața păritelui și nu am fost capabilă să spun nimic. Nici duhovnicul nu a spus nimic, doar îmi ținea mâna pe creștet. Plângeam cum nu am plâns niciodată. Plângeam și simțeam o căldură în tot corpul, iar mânile mele se descleștau. Atunci a fost ultima dată când am făcut crizele de tetanie, spre uimirea părinților și a soțului meu cu care eram la biserică.

Crizele de tetanie dispărusera complet, atacurile de panică se răriseră foarte mult după prima spovedanie, însă mă simțeam slăbită și doream să mă vindec complet. Atunci m-am gândit să fac un drum pe la Prislop (locul unde, mai târziu, mă cerea soțul). Am ajuns în fața mormântului părintelui Arsenie, m-am pus în genunchi, am simțit un puternic miros de mir și … am rămas fără gânduri. Este minunată starea aceea fără gânduri, simți o liniște profundă și parcă nu mai vrei să te întorci la realitatea lumească. Când mi-am revenit l-am rugat să mă ajute să îmi găsesc de lucru (s-a întâmplat la o săptămână după) și să scap de “rămășițele’’ atacurilor de panică (care erau suportabile, totuși).

Și uite așa, la câteva săpt. după vizita la Prislop ne pregăteam să mergem la București la o nuntă. Cu o zi înainte de plecare am auzit ‘’întâmplător’’ despre Sfântul Nectarie și despre Mănăstirea Radu Vodă și am simțit că trebuie să merg acolo. Tot ‘’întâmplarea’’ a făcut să fim cazați destul de aproape de mănăstire, așa că nu a fost dificil să găsim adresa. Ajunsă acolo, nu am avut curaj să mă apropii de moaște, m-am așezat în genunchi și s-a întâmplat același lucru ca la Prislop: nu mai aveam gânduri. După ce mi-am revenit, l-am rugat pe Sfântul Nectarie foarte multe. La final l-am întrebat ceva fără sperața că o să îmi răspundă. Ei bine, după ce am ieșit din biserica mănăstirii am văzut o măicuță (nu știu ce căuta acolo, nu este mănăstire de călugări?) care se uita în ochii mei, părea că mă aștepta. M-am dus la ea, ne-am așezat pe o bancă , m-a întrebat cum mă cheamă și când i-am răspuns “Delia’’, m-a mustrat foarte blând că nu spun niciodată că port nume de sfânt: Ioana. Atunci m-am blocat, de unde știa de al doilea nume al meu??? Apoi m-a rugat să aștept că are să îmi dea să citesc ceva. A venit cu o carte, a deschis-o la o anumită pagină și am citit acolo RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA pe care o adresasem Sfântului Nectarie cu 10 minute în urmă. Tremuram, eram șocată și încercam să găsesc o explicație.

Țin să precizez (o să vedeți de ce) că măicuța aceasta avea niște ochi atât de albaștri cum nu am văzut în viața mea și mirosea puternic și frumos a mir.

Întorși la Timișoara de ceva timp, m-am trezit într-o dimineața în gând cu un cuvânt care nu mă lăsa să îmi fac treaba: nutriționist. Am căutat pe google și am sunat la primul număr pe care l-am găsit. Ajunsă în cabinet, am văzut în fața mea icoana Sfântului Nectarie. M-am blocat. Nutriționistul a constatat că aveam cu 7 kg mai puțin și trebuia să țin un regim de îngrășare. Dar cum? Postind! Nu mai postisem din copilărie pentru că aveam impresia că nu pot. În rest, problemele erau de ‘’altă natură’’și m-a sfătuit să nu mai lipsesc de la Liturghie. Apoi mi-a dat ulei sfințit din Eghina, unde fusese, culmea, în perioada în care am fost și eu la Radu Vodă.

În prima duminică după vizita la nutriționist am fost la Liturghie hotărâtă ca de atunci să nu mai lipsesc niciodată. Ce credeți că am observat? În colțișorul bisericii, locul unde am fost vindecată de tetanie, se afla icoana Sfântului Nectarie. După ce am ținut tot postul Crăciunului, am fost vindecată complet și am început să cred cu adevărat în sfinți.

Rămăsesem, însă, cu regretul că nu am sărutat moaștele Sfântului meu drag. Nu mai simțeam deloc teamă față de moaște, ci doar iubire și respect. Ei bine, acum 2-3 ani, în data de 8 noiembrie, am intrat până la Catedrală să văd programul slujbelor, când s-a apropiat o bătrână de mine (cu ochii la fel de albaștri ca ai măicuței de la Radu Vodă) care mi-a spus că duhovnicul meu este un înger (!) apoi m-a întrebat dacă știu unde este biserica “Sfânta Parascheva’’. I-am spus că nu, s-a mirat, a spus că e imposibil să nu fi auzit despre această biserică dar când am dorit să o întreb de ce, a plecat. Și atunci l-am sunat pe soț care, după ce a citit pe internet, mi-a spus că la această biserică sunt …moaștele Sfântului Nectarie.

În data de 9 noiembrie (când îl prăznuim pe Sfântul Nectarie) eram acolo și sărutam cu mare dragoste moaștele Sfântului meu iubit. În același timp constatam cu mirare că bătrâna cu ochii albaștri a avut mare dreptate când a spus că e imposibil să nu știu unde este această biserică. Cu ceva timp în urmă intrasem aici pentru că mă luase o durere puternică de genunchi (lovit în urma unui incident) și doream să mă așez undeva. Durerea dispăruse imediat ce am intrat în biserică, m-a surprins asta pentru că în mod normal nu îmi trecea atât de repede.

De atunci viața mea s-a schimbat radical. Poate dacă nu aș fi avut parte de asemenea minuni, nu știu dacă ajungeam vreodată să cred în sfinți. Aș putea să scriu o carte, pentru că s-au întâmplat de atunci mult mai multe lucruri care nu prea pot fi explicate. Poate o să vă mai povestesc într-un articol viitor.  O să urmeze și unul în care să îți povestesc ce am învățat eu de pe urma atacurilor de panică și să îți dau niște sugestii despre cum să gestionezi situația în astfel de momente. Nu, nu o să te trimit la biserică.

21 de gânduri despre “Cum am fost vindecată de atacurile de panică

  1. Delia Ioana, imi vine sa te imbratisez! Este incredibil ce stari de puternica emotie a trezit in mine articolul tau… Asa e, iti trebuie ceva curaj sa vorbesti despre Dumnezeu in lumea de azi, dar… daca El este cu tine, cine poate sa-ti mai stea impotriva? 🙂 Si eu m-am apropiat mult de Dumnezeu dupa niste episoade ciudate dintr-o perioada a vietii mele care a durat cam mult… Intrasem si eu intr-un soi de depresie, lesinam pe te miri unde (tin minte un episod particular cand m-am luptat cu trupul meu, spunand rugaciuni in gand si REFUZAND sa imi pierd cunostinta complet cand a inceput un fel de atac de panica in metrou… ma gandeam ca, daca lesin acolo, singura fiind, cine stie ce mi se intampla si unde ajung, asa ca m-am rugat mult si, desi starea mea era ca de zombie si se facuse intuneric total in jurul meu, eu tot am ramas sezand si constienta de ce era in jurul meu si am asteptat asa pana a trecut…). Sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea de asa ceva! Ce ma uimeste, totusi, este cate persoane trec prin asta si nu spun… pana apare un articol ca al tau. Mai multe autoare ale blogurilor pe care le urmaresc si-au marturisit suferinta aici, la tine, si uite asa imi dau seama ce procent mare de oameni trece prin asa ceva fara sa deschida subiectul acesta in public… E un subiect sensibil. Eu zic ca asta este o dovada ca te simt ca pe o prietena si s-au simtit in siguranta sa-si deschida sufletul aici… ca si mine. 🙂 Ma bucur foarte mult ca esti bine, Dumnezeu sa te ocroteasca in continuare si fii mereu copilul Lui in tot ce faci! 🙂 Te pup!!!

    Apreciat de 3 persoane

    1. Ma faci sa lacrimez! iti multumesc din suflet pentru gandurile frumoase. Imi pare foarte rau sa aud prin ce ai trecut. Eu cred ca incercarile acestea au un scop si ca vin pentru a ne intari. Iti doresc, de asemenea, sanatate, curaj si pe Dumnezeu acolo, langa tine. Te pup.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Si o mica remarca: la moda de ceva ani e aromoterapia, uleiuirile esentiale si imbunatatirea sanatatii cu ele. E demonstrat ca uleiul de mir si mirosul de mir are un efect extraordinar asupra corpului uman prin relaxare si odihna.
    Cred ca a fost descoperit acum mii de ani…

    Apreciat de 1 persoană

  3. Nu poti sa-ti dai seama ce am simtit citind aceste randuri. Am trecut si uneori inca mai trec prin starile pe care le-ai descris tu. Am pierdut 3 ani din viata izolandu-ma. Singurul care stie exact ce simteam atunci este sotul meu, pe atunci prieten, ca si in cazul tau. si eu merg destul de des la biserica si pot sa zic ca am gasit un preot care e pe aceeasi lungime de unda cu mine. Eu am luat si tratament o vreme, acum nu mai iau. Mai fac atacuri, dar nu asa urate si nu mai fug de la casa in supermarket cand le am. Un singur lucru nu cred ca am sa mai pot face vreodata – sa merg cu transportul in comun. Eu acolo am avut cele mai urate manifestari si simt in continuare stare de rau si incordare numai cand trec pe langa un tramvai aglomerat, cu geamurile inchise si aburite.

    Apreciază

    1. Ce rau imi pare, Cris 😦 Sper sa iti treaca si tie de tot. Stii ca pentru a scapa de teama de ceva trebuie sa o infrunti, nu? Eu m-am inclestat in taxi si s-a panicat soferul. Vroia ss ma duca la spital dar am ajuns la psiholog atunci. Ii venea sa planga, saracu :)) Dar am continuat sa merg cu taxiul, chiar daca imi era teama sa nu se repete schema. Cauta in subconstientul tau, e posibil sa nu fi iertat 100% pe cineva sau sa nu fi depasit o situatie traumatizanta si de aia sa mai faci din cand in cand atacuri de panica. Iti doresc sanatate si curaj!

      Apreciat de 1 persoană

      1. Delia, exista terapia comportamentala care se bazeaza pe exercitii de infruntat teama. Psiholoaga mea zice ca merge pentru o fobie simpla, dar in general angoasele vin de la ceva, si daca nu iti rezolvi problema, ci doar fobia, organismul gaseste alta supapa prin care decompreseaza.
        Pe mine nu m-a ajutat sa lupt efectiv cu o teama, ci sa fac lucruri ” curajoase” cind eram in dispozitie buna .
        Ioi, saracul sofer:) la mine doar persoanele f apropiate erau la curent, nici copiii nu stiau ,cred ca am inceput sa fiu mai bine cand am inceput sa povestesc si altora. Si asa am inceput sa aflu de altii. O cunostinta s-a scos cind à inceput sa conduca. Alta, care era rau de tot, citind si aplicand o carte de terapie comportamentala, care carte pe mine nu m-a ajutat cu nimic. Fiecare cu metodele lui.

        Apreciat de 2 persoane

            1. Poate o sa sune nu stiu cum, dar sunt recunoscatoare si ma bucur ca am trecut prin greutatile alea. Nici nu stii cat de mult m-au schimbat, mai ales interior. Am devenit un om mai bun, mai puternic si credincios. Inaingte aveam foarte multa furie in suflet care poate s-a exteriorizat prin atacurile de panica.

              Apreciat de 2 persoane

    2. Ba , Cristina o sa poti intr-o zi. Eu am inceput cu drumuri mici, la nevoie te gandesti ca te intorci pe jos inapoi. Apoi la drumuri mai lungi, te gandesti ca in caz de ceva iei un taxi. Apoi acum 2 luni am fost obligata sa iau transport timp de o ora cu schimburi si mers in subteran. Daca asta vara cineva imi spunea ca o sa fac asta, i-as fi zis ca e nebun.La inceput faceam totul cu sotul, apoi am inceput sa ma intorc o bucata din drum cu cite o colega, iar la sfirsit ma intorceam singura fara griji. Si asta iti face bine la moral, cand vezi de ce ai fost un stare.Crizele de angoasa sunt oribile, dar au un mic avantaj: dupa fiecare iti dai seama ca esti inca bine, n-ai murit, desi asa credeai, deci la urmatoarea stii ca desi crezi ca mori, e doar un moment oribil care trece.
      Si am mai remarcat ceva: nu-i bine sa fugi , sa te intorci, chiar daca asta iti vine. Ca ai creat un precedent si data viitoare tot asta faci.
      Si apoi uite aici cite ne-am adunat cu crize de angoasa si agorafobie. Te gandesti ca multa lume are tôt felul de problème, doar ca nu le spune. Asa ca pe mine ma ajuta sa spun celorlalti daca nu toata situation, macar o parte. Le-am zis colegilor ça e prima data cind iau transportul in comun in zona pariziana si ca mi-e frica si fac drumurile cu sotul.Nu le-am zis de crize de angoasa si alte cele. O colega tare volubila de felul ei s-a apucat o data sa plinga in curs, de stres. Deci nimeni nu-i perfect, poate doar sotii nostri 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  4. Si mie mi-au dat lacrimile citind.
    Eu am avut o depresie si faceam atacuri de panica la 20 ani, am stat si eu in casa, dar trebuia sa fie cineva cu mine, ca singura nu stateam. Spre deosebire de tine, doctorul voia sa imi dea medicamente, dar eu nu le luam. Cand i-am descris criza de panica ( pe vremea aia nu stiam ce e) mi-a spus ca starea de irealitate inseamna ca sunt f grav si cel mai bine m-as interna sa imi faca ei somnoterapie. Nu am vrut. Citind ce ai scris, mi-am adus aminte ca pe cand nu mai puteam si aveam senzatia ca latul din jurul gatului se stringe tot mai tare, am mers la biserica de Izvorul Tamaduirii si m-am rugat din tot sufletul. M-am facut bine. Apoi am venit aici si iar am inceput cu crize de panica. M-a salvat o psiholoaga la care am ajuns din intimplare neintimplatoare 🙂 Nu m-a salvat doar de ele, ci mi-a schimbat viata. In bine.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Imi pare rau sa aud ca si tu ai trecut prin asta. Din pacate, majoritatea psihiatrilor recomanda medicamente pentru ca este in avantajul lor. Bine ai facut ca nu ai luat. Si eu am facut psihoterapie o perioada dar mergea asa si asa. Mai era vorba si despre bani si am renuntat. Nu exista coincidente 🙂

      Apreciază

  5. ce emotionanta povestea ta!! Mi-au dat lacrimile!!
    Iti doresc multa sanatate pe viitor! Si liniste si incredere ca va fi bine! din experienta mea, cele mai rele caderi ale sanatatii au fost nu cand mi-a fost greu, ci dupa, o forma prin care corpul cerea odihna. O recuperare si regenerare incepea cu o boala…

    (p.s. am gasit undeva ca intoleranta la gluten poate duce la atacuri de panica, sau mai exact agrava reactiile…).

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s